Persoane interesate

luni, 26 aprilie 2010

REGIZORUL ALEXANDRU TOCILESCU A SPUS!


"Scrisoare către ţara mea".(ziarul GÂNDUL)
Nu-mi iubesc ţara. Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.

Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.

Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).

Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor.
Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori - unul pentru făcut sex - şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia - cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.

Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă.
Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi.Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.

Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă, termopanele lui Adrian Năstase, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Paraschiva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?". Mă obosesc profesioniştii televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.
Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali,despre insinuările cutărui senator,despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am oboist să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria ,şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători titraţi, distracţie-pe- cinste.

Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără.Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept.Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extraordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.

Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.
Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale.

De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara .Mi-a mai rămas,totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc.Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "


Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată
exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi,
declară invitatul ALEXANDRU TOCILESCU,
care a mai adăugat, că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.

duminică, 25 aprilie 2010

PICTURILE MELE,CADOURI VIRTUALE PENTRU VOI!

De ieri sărbătoresc şi nu am terminat...că aşa-i la noi la români...
bucuria sărbătorii poate ţine o săptămână întregă, dacă vreau eu!
Alături de autorii de pe 100 RO, am mulţi prieteni virtuali, de care sunt mândră şi doresc să le fac câte...

UN CADOU VIRTUAL!


Pentru CIPRIAN AL MEU:


Pentru MARIA MEA:

Pentru ELENA TOMA:


Pentru RAMONA:




Pentru METAXA:


Pentru IVAN "DOCTORUL MEU"

Pentru SemyazaANGEL:

Pentru ODORICA:

Pentru SO din Italia:

Pentru MĂRIUŢA:


Pentru ANGELAMEMERUŢA:

Pentru LILU:




Pentru FERI:

Pentru CRISTIANA:

Pentru ANDREI ŢUGULEA

Pentru TASHA:

Pentru DAN IOANITESCU:

Pentru ALINA:

Pentru OANA:

Pentru GEANINA:

Pentru APRIL:

Pentru CLAUDIA:

Pentru CORA:
Pentru ALESSIA:

Pentru ALEXANDRU:

Pentru MONICA:


Vizitatorilor şi celor care mi-au comentat sau criticat postările, cu respect:



PS:
dacă am scăpat din vedere pe cineva, îmi cer scuze.
Tablouri mai am, şi pot continua cu darurile:);
iar dacă cineva îşi doreşte cu adevărat tabloul meu, îl invit să vină după el!
DIN ARDEAL, VĂ PUP VIRTUAL!

MODUS VIVENDI ! UN AN DE ...

Sărbătoresc UN AN de bloggereală!
Acum e momentul să „număr bobocii”, deşi nu e toamnă!:)
Mă pot lăuda cu cele 138 de persoane interesate de ce scriu eu pe blogurile mele şi le MULŢUMESC cu această ocazie pentru interesul care mi-l acordă.:)
Am patru bloguri:), pentru că nu am ştiut cum să fac o pagină nouă, dar am reuşit să deschid bloguri noi şi am rămas cu ele.
Pot spune că sunt mulţumită de amalgamul meu, deoarece pornisem aşa ‚’ntr-o doară...
De fapt îi scrisesem ceva poetului Adrian Păunescu, un comentariu pe blogul domniei sale. Am trimis comentariul în neant...pentru că nu aveam blog. Necăjită că nu reuşisem, m-am plâns fiicei mele iar ea, fiind şi sărbătoarea de Paşti, mi-a făcut cadou blogul: „heramariana”.
MULŢUMESC MARIA!
Dacă până la acel moment ştiam doar să caut poze , să ascult muzică si să vorbesc cu fiica mea pe NET, acum ştiu mult mai multe şi mai învăţ!
Nici nu vă imaginaţi cât m-am bucurat şi m-am mirat când am văzut primul cititor şi critic al meu ANDREIRADUM alias ŢUGULEA, după aproape patru luni de postat am început să am surprize... A apărut în viaţa mea virtuală : CRISTIANA, DAN, ALINA, CĂLIN HERA, SORIN , GABI, ANGELA, MARGUSTA....şi mulţi... chiar 60 de persoane la fel de importante pentru mine !
Dacă Sorin, zis SO, m-a îndrumat cum să postez un zâmbet (nu cunoşteam semnele), după un timp mi-am dorit să scriu cu diacritice şi mi-au sărit în ajutor Alina si Cristiana, le mulţumesc din suflet că m-au determinat să nu abandonez. Treceam printr-o spaimă...aceea de a nu fi ridicolă, de a nu scăpa vre-o greşeală...şi totuşi: „errare humanum est”!
M-am simţit onorată când am fost invitată şi acceptată să scriu PA-uri dar...nu am fost destul de pregătită în competiţia cu gazetarii adevăraţi şi m-am limitat la Paşi PA-uri pe blogul meu.
MULŢUMESC de îndrumări lui CĂLIN HERA!
Ca să mă cunoaşteţi mai bine . am început PA-ul biografic...spre final veţi avea o mare surpriză...dacă apuc să termin tot ce am de scris.
Nu l-am uitat pe DAN, l-am lăsat la urmă pentru că-mi prinde bine ironia lui fină, prin care mă comentează, mă critică, mă face să râd...mă susţine moral când simt nevoia să mă retrag etc.
Îmi aduc aminte cum ne-am cunoscut; voiam să scriu şi eu la „MITUL LUI SISIF”, dar săltasem etapele, apoi m-am pierdut în hăţişul blogurilor...
MULŢUMESC DANUŢULE!
Ultima realizare mare, a mea, ca bloggeriţă: SUNT AUTOR PE 100 RO !
Nu-i de ici de colo, să-ţi permiţi să postezi pe acest blog, unde zilnic trec cu privirea sute-mii de cititori critici, curioşi, poate invidioşi...unii foarte pregătiţi în materie de scris, alţii scriitori de meserie, redactori, poeţi adevăraţi sau în devenire.:)
Pentru această ipostază a mea de „autoare”, MULŢUMESC lui FERI!
În final pot să spun un adevăr: scrisul pe bloguri a devenit pentru mine un :
„MODUS VIVENDI”

joi, 22 aprilie 2010

HARUL JUDECĂTORULUI.

În sala de judecată intrară patru persoane , puse la “patru ace”, fiecare cu diplomatul plin de acte şi dovezi…ca-n filme!
La prima strigare, un tânăr slab la propriu şi la figurat, sărman după îmbrăcăminte, singur, fără avocat şi cu “dreptatea în mână”, împotriva celor patru.:(

Aluziile ironice ale judecătorului, din tribunalul, în care intrasem prima oară, m-au determinat să-mi doresc să fie şi ultima oară.

Vreau să relatez ce am văzut şi am auzit eu personal, fără să emit vre-o judecată sau vre-un comentariu asupra verdictelor date de judecătorul respectiv.
Tânărul, ungur după accent, invalid în urma unui acccident de muncă, din şantierul de construcţii, pretindea despăgubiri angajatorului.
Pârâţii erau patronii firmei particulare (respectiv cei patru).
Tânărul fusese angajat, cu acte în regulă, mai puţin instruit în ce privea protecţia muncii, după cum recunoşteau indirect: nu ar fi purtat casca…tra-la-la….
Judecătorul, pereşedintele completului de judecată, avea un HAR de a ironiza pe cel amărât şi al nimănui, sau fără avocat…de-mi venea să plâng.
Abia m-am abţinut să nu mă ridic să vociferez în favoarea celui clar vitregit de: natură, de viaţă, de societate, de patronul care îi dusese la pat, în spital, un act pe care amărâtul îl semnase…ca să nu plătească personal spitalizarea.
Desigur cerea despăgubiri, în valoare atât de mică…de nu-mi venea să cred, iar firma nu avea de gând să-i dea nimic, pentru că, ziceau ei, îi plătiseră spitalizarea.
Dar să revin la judecător, acesta l-a întrebat cu ton ridicat şi ironic, care m-a intrigat la maxim:
NU AI VREA SĂ-ŢI CONSTRUIASCĂ O VILĂ firma patronului, ca să ai şi tu o casă?
Cei din sală au izbucnit în râs.
Amărâtul nervos, a început să plângă…
L-am întâlnit pe tânărul acela prin oraş, la un magazin…după vre-o oră, unde vroia să-şi cumpere un corn. Am stat puţin de vorbă, am aflat că nu are bani nici de pâine, nicidecum de recurs…I-am cumpărat o pâine, am zis să-şi aleagă, a pus mâna pe cea mai mare, era flămând.
Nu avea nevoie de o vilă!

vineri, 16 aprilie 2010

CRITICA ŞI AUTOCRITICA LA ROMÂNI !

Aş vrea să fiu dură, să şurluiesc cu o hârtie gudronată toată conducerea de stat, dar desigur nu sunt eu cea mai în măsură SĂ DAU CU PIATRA, ar putea zice unii.
Este şi ăsta un adevăr!
Dar ca o minune "care este", vorba lu' Marean, s-a apucat de criticat, însuşi mări sa domnu' Băsescu.
Domnul Traian s-a uitat în oglindă într-o dimineaţă, şi-a adus aminte ceva despre „CRITICĂ ŞI AUTOCRITICĂ”...principii vechi, specifice comuniştilor.
S-a gândit că ar fi timpul să îşi facă puţină autocritică, dar cum să se ponegrească de bună voie în faţa naţiunii?
Altă variantă ar fi fost să-şi critice aspru umbra sa, adică pe domnul Boc. Cum să facă aşa ceva, când toată lumea ştie cum repetă PAPAGALUL tot ce aude, spus de gura stăpânului.

Apropos, de domnul Boc, nu pot să nu spun cum l-am văzut când se înălţa ca premier:
UN MĂR ROŞU, bun, natural şi curat din Ardeal.
Acum îl văd un măr livid, stafidit, îl roade un vierme pe dinlăuntru'...
Până şi bătrânul său tată, avea un semn de întrebare...i-a dat cioc cu-un ou în cap să audă... cu urechile domniei sale... cum sună!

Îmi place să divaghez...aşa-i viaţa!

Revin totuşi la „FĂT FRUMOS”, care apare plutind pe-o flotă şi scrâşneşte o CRITICĂ aspră peste guvernul care, parcă nu-i al său, ci doar a lui... Boc 1,2, 3, 4.
Scenariul e cunoscut: va lua un ŞMIRGĂL, îl va lustrui bine pe bietul premier, care nu-şi va da demisia, va remania ceva, mai nimic, va repeta figura deja cunoscută „BOC 5”, apoi va veni surpriza cea mare!
Prevăd în loc de „mărul stafidit”... un premier „LALEAUA GALBENĂ”, apoi o rocadă uşoară pentru viitoarele alegeri...
Nu vă miraţi, oameni de sacrificiu au fost şi vor mai fi!
Oricum domnul Boc este deja un sacrificat, cui îi pasă?
Ce părere aveţi de... Elena Udrea- preşedinte, ca urmaşă demnă a lui Traian?
Ce-ar putea fi atunci Băsescu altceva... decât premier?
Iar EBA...consilier prezidenţial!
Iată la ce-ar fi bună CRITICA, pornită din timp, dar cu o bătaie îndelungată şi bine judecată.

Nu mă judecaţi pe mine, că le-aş da idei. Am încercat să mă lămuresc, la ce ar fi bună critica preşedintelui, din moment ce nouă românilor nu ne aduce nimic bun.

duminică, 4 aprilie 2010

SĂRBĂTOAREA PRIMĂVERII !

Cel mai mare OM din istorie.. Iisus n-a avut servitori, si totusi I se spunea Stapan..
N-a avut diploma, si totusi I se spunea Invatator.
N-a avut medicamente, si totusi I se spunea Vindecator.
N-a avut armata, si totusi se temeau de EL
N-a castigat nici un razboi, si totusi a cucerit lumea.
N-a comis nici o crima, si totusi l-au rastignit.
A fost inmormantat, si totusi traieste si azi.

Lumina Învierii să vă arate calea spre împăcare, mulţumire şi belşug. Adevărata bucurie să se pogoare asupra celor dragi vouă şi sărbătoare să vă fie fiecare ceas de acum înainte.

HRISTOS A ÎNVIAT!



Cum aş putea fi altfel decât sinceră în această zi?
Dacă m-am declarat "liber cugetătoare", mă mai întreb : ce înseamnă asta oare?
Dacă am îndoieli, căutări şi întrebări la care caut mereu răspunsuri, nu înseamnă că nu respect tradiţiile noastre strămoşeşti.
Am şi eu credinţa mea!
Acceptaţi-mă aşa cum sunt, cu îndoielile mele...