Persoane interesate

sâmbătă, 14 august 2010

REPETABILA POVARĂ de ADRIAN PĂUNESCU

Cine are parinti, pe pamant nu in gand
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi imbatranind ne e dor de parinti.
Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atatia copii si de-atat nenoroc
Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.
Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!
Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,
Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani
Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi in casele lor...
Intre ei si copii e-o prasila de caini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.
Cine are parinti, pe pamant nu in gand,
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.
Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans
Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?
Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,
Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.
Cine are parinti, inca nu e pierdut,
Cine are parinti are inca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,
Unde-avem si noi insine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,
Si in genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,
Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga...
Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.
Iar cand vom incepe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia intr-un trist si departe tarziu,
Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curand,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,
Si de ce inca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea in care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduita de plans.

OMAGIU PENTRU MAMA LU'

De multe ori auzim despre copii că sunt orfani, orfani de părinţi! Ne pare rău, ne consolăm că îi va creşte statul sau vor avea norocul să-i ia cineva "de suflet".
Dar cum să-i numim noi pe distruşii părinţi, orfani de copii lor şi mai ales de unicul lor copil? Cred că poetul Adrian Păunescu a făcut o poezie pe tema aceasta, dar nu o pot găsi chiar acum ...o să o postez mai târziu.
Există o etapă din viaţă, poate cea mai frumoasă, când ne prezentăm: SUNT MAMA LU'.
Am întâlnit-o în lumea acesta virtuală pe MAMA LU', m-am întrebat : cine o fi oare?
De obicei te prezinţi cu această formulă la grădiniţă, la şcoală, chiar şi la facultate uneori, mândră de copilul tău.
Am căutat-o pe MAMA LU', am dat de un om deosebit, am aflat că de fapt este mama lui Florin cel plecat în infinit.
Şi anii au trecut dar mama "consolată" în neconsolarea ei, demnă în durerea profundă ce-i apasă fiinţa, îşi duce crucea!
Dacă toţi care o cunoaştem virtual sau real, i-am lua câte o aşchie din cruce, am avea impresia că i-am uşura povara. Nu este aşa, povara tristeţii neconsolate, acceptarea vieţii de după aşa o pierdere implică automat puterea de aşi duce singură crucea!
Compasiunea ajută la parcurgerea drumului , suntem mulţi alături de ea!
Un om trieşte după "trecerea în infinit"cu atât mai mult, cu cât este pomenit pe pământ de alţi oameni!
MAMA LU' i-a publicat poeziile fiului ei, îl pomeneşte în veci conform religiei din care face parte, face daruri în amintirea lui!
Acum cred că este timpul să spun clar :
MAMA LU', MAMA LILU, MAMA LUI FLORIN, această mamă pe care o ridic la rang de MAMĂ care nu-şi va uita niciodată fiul!

PS:
am găsit poezia lui Adrian Păunscu, se numeşte REPETABILA POVARĂ,
o găsiţi în următoarea postare.

duminică, 8 august 2010

ÎN AMINTIREA TATIANEI STEPA ŞI A LUI FLORIAN PITIŞ!

sâmbătă, 7 august 2010

NU O VOM UITA PE TATIANA STEPA!


Tabloul "Copaci fără pădure", alb -negru

l-am pictat inspirată fiind de vocea Tatianei Stepa.

Deşi a trecut un an de la "plecarea ei în infinit", nu o vom uita!





duminică, 1 august 2010

POZE ŞMECHERE!





La munca, la munca, multa, foarte multa munca!





Probe, poze si iar probe si iar poze...




"



Flori, bine meritate flori!!

Fotografiile au fost realizate de Mircea Rosca si subsemnata.