Uneori ţi- e dat să ai parte în viaţă de oameni speciali prin felul lor de a fi.
Timpul dovedeşte caracterul omului pe parcurs prin faptele şi gesturile sale, dealtfel om modest, comun ca înfăţişare sau excentric de la prima vedere.
Dacă cineva conştientizează existenţa unui astfel de om în viaţa sa, simte o adâncă recunoştinţă.
Eu am avut norocul de a întâlni astfel de oameni şi spre marea mea uimire constat că nu sunt prea mulţumită de modul în care mi- am etalat gratitudinea faţă de OAMENII mununaţi din viaţa mea .
Unii dintre aceştia fiind demult "plecaţi spre infinit", mă simt datoare încă în adâncul fiinţei mele....
Dacă spun
mulţumesc, mulţumesc frumos pentru existenţa lor în viaţa mea, pe lângă faptul că nu cred că mă pot auzi, cuvântul în sine mi se pare prea comun.
Unii binefăcători mai dăinuiesc prin lume , aş putea să le ofer un
cadou sau serviciile mele dar mi- e teamă că m- ar refuza, ei neavând nevoie sau pentru că pur şi simplu nu aşteaptă vre- o recompensă pentru felul lor de a fi!
Aş putea să le scriu o
poezie dar cuvintele mele mi- ar părea simple şi sărace în comparaţie cu OMUL...
Dacă le- aş face un
portret...poate nu mi- ar reuşi, sau nu s- ar recunoaşte în tabloul meu...
Gândindu- mă la toate acestea am luat o hotărâre: "să pictez recunoştinţa"!
